Fenomenul #rezist, ca formă de învățământ!

„Doar judecata, experiența, inițiativa, și caracterul sunt factorii de succes în viață, și nimic din cunoștințele din cărți. Cărțile sunt dicționare utile pentru a fi consultate, este inutil să reținem pe de rost fragmente întregi din ele.

Cât poate instrucția profesională să dezvolte inteligența într-o măsură care scapă complet educației clasice: aceasta este ceea ce arată Taine foarte bine.

„Ideile sunt formate doar în mediul lor natural și normal; ceea ce face să vegeteze sămânța lor, sunt nenumăratele impresii senzoriale pe care tânărul le primește în fiecare zi în atelier, în mină, în instanța de judecată, în studiu, pe șantier, la spital, prin spectacolul instrumentelor, materialelor și operațiilor, în prezența clienților, a muncitorilor, a muncii, a operei făcute bine sau rău, costisitoare sau profitabile: micile percepții particulare ale ochilor, urechilor, mâinilor și chiar mirosului, sunt cele care le-au colectat involuntar și dezvoltat în liniște, organizându-le în el pentru a-i sugera mai devreme sau mai târziu o astfel de combinație nouă, o simplificare, economie, perfecționare sau invenție.

Tânărul este privat tocmai de toate aceste contacte valoroase, de toate aceste elemente asimilate și indispensabile, și tocmai la vârsta ideală; timp de șapte sau opt ani, el este sechestrat într-o școală, departe de experiența personală directă care i-ar fi dat noțiunea exactă și vie a lucrurilor, a oamenilor și a diferitelor modalități de a le manipula.”

„… Cel puțin nouă din zece și-au pierdut timpul și energia, mai mulți ani din viața lor, ani care puteau fi eficienți, importanți, sau chiar decisivi:

Li s-a cerut prea mult impunându-li-se ca într-o zi, pe un scaun sau în fața unei mese, să fie, timp de două ore pentru un grup de oameni de știință, dosare vii ale tuturor cunoștințelor umane; într-adevăr, ei au fost așa, sau aproape așa, în acea zi, timp de două ore; dar o lună mai târziu, nu au mai fost; nu au mai putut să susțină din nou examenul; cunoștințele lor, prea multe și prea grele, s-au pierdut în mod constant, și nu s-au mai creat altele. Forța lor mentală a scăzut; seva roditoare a secat; omul a făcut-o să apară, și de multe ori el este cel care o termină. Acesta, ordonat, căsătorit, resemnat să se învârte în cerc, permanent în același cerc, se cantonează în micul său birou; îl ocupă corect, nimic mai mult. Așa arată randamentul mediocru.

În Anglia și America, la fel ca în Franța înainte de 1789 se folosește procedeul invers, randamentul obținut este egal sau mai mare.”

Ilustrul istoric ne arată în continuare diferența dintre sistemul nostru și cel anglo-saxon. Ei nu au nenumăratele noastre școli speciale; la ei învățarea nu se face din carte, ci din lucrul în sine. Inginerul, de exemplu, este format într-un atelier de lucru și niciodată într-o școală; permițând fiecăruia sa-sî atingă exact nivelul permis de inteligența sa, muncitor sau maistru dacă nu poate merge mai departe, inginer dacă abilitățile sale îi permit. Acesta este un proces într-un fel democratic dar și util societății, față de situația în care întreaga carieră a unui individ depinde de un examen de câteva ore dat la optsprezece sau douăzeci de ani.

„La spital, în mină, în industria prelucrătoare, în arhitectură, avocatură, studentul, admis de foarte tânăr, își face ucenicia și stagiul aproape ca la noi un funcționar în biroul său sau un pictor în atelierul său. În prealabil și înainte de a intra, a avut posibilitatea să urmeze unele cursuri generale și de sinteză, pentru a avea un cadru pregătit care să se potrivească cu cunoștințele pe care urmează să le obțină. În acest timp are la îndemână, de obicei, câteva cursuri tehnice pe care le poate urma în timpul său liber, cu ajutorul cărora să-și dezvolte experiențele zilnice. Într-un astfel de regim, capacitatea practică crește și se dezvoltă, doar în măsura în care îi permit facultățile mentale, și în direcția cerută de sarcina sa viitoare prin lucrarea specială la care începe de acum să se adapteze.

În acest fel, în Marea Britanie și SUA, tânărul reușește rapid să-și exploateze la maximum posibilitățile proprii. De la douăzeci și cinci de ani, și mult mai devreme, dacă substanța și baza nu îi lipsesc, el nu este doar un executant util, dar și un antreprenor spontan, nu doar un vagon, dar și o locomotivă.

În Franța, unde procesul invers a prevalat, și cu fiecare generație devine mai dificil, forțele consumate în mod inutil sunt uriașe.”

Iar marele filosof a ajuns la următoarea concluzie privind dezacordul tot mai mare între educația noastră latină și viață.

„În cele trei etaje ale instruirii, copilărie, adolescență și tinerețe, pregătirea teoretică și școlară pe bănci, prin cărți, a fost prelungită și supraîncărcată, în vederea examenelor, a gradului, diplomei și brevetului, doar pentru aceasta, îi prin cele mai proaste modalități, prin aplicarea unui regim nenatural și anti-social, prin întârzierea excesivă a învățării practice, prin internate, prin formarea artificială și învățarea mecanică, prin suprasolicitare, fără a ține cont de ce va urma, de maturitate și viața pe care o va lua în piept, făcând abstracție de lumea reală în care va intra mai devreme sau mai târziu, de societatea ambientală la care trebuie să se adapteze sau să renunțe dinainte, de conflictele umane unde, pentru a se apăra și a rezista, trebuie să fii în primul rând echipat, înarmat, antrenat, întărit.

Acest echipament esențial, această achiziție mai importantă decât oricare alta, această soliditate a bunului simț, a voinței și a nervilor, școlile noastre nu o furnizează; dimpotrivă; departe de a o oferi, ele o resping pentru starea sa viitoare și finală. Plecând, debutul său și primii pași în viața reală sunt, în cele mai multe cazuri, o succesiune de căderi dureroase; tânărul rămâne cu echimoze, și, pentru mult timp, rănit, uneori infirm permanent. Este un chin dur și periculos; echilibrul moral și mental se modifică, și riscă să nu mai fie restabilit; deziluziile au venit prea brusc și prea din plin; dezamăgirile au fost prea mari și eșecurile prea puternice.” (Taine, Regimul modern)

Dacă dorim să ne înțelegem ideile și convingerile care încolțesc astăzi, și care mâine vor răsări, trebuie să știm cum s-a pregătit terenul. Învățătura dată tineretul unei țări vă permite să știți ce va fi această țară într-o bună zi. Educația generației actuale justifică cele mai întunecate previziuni. Parțial datorită instruirii și educației care îmbunătățește sau modifică sufletul mulțimii. Prin urmare, era necesar să se arate modul în care s-a format sistemul actual, precum și modul în care mulțimea persoanelor indiferente și neutre a devenit treptat o armată uriașă de nemulțumiți gata să asculte toate sugestiile utopice și pe cele ale oratorilor. Încă de la școală se formează nemulțumiții și anarhiștii, și se pregătește pentru popoarele latine următoarea perioadă de decadență. „

Excerpt From: „Psihologia mulțimilor” by Nicolae Sfetcu. Scribd.

This material may be protected by copyright.

Read this book on Scribd: https://www.scribd.com/book/338917145

Psihologia maselor în 1905

Este incredibil cât de actuală poate fi o carte scrisă în 1905 despre psihologia maselor, fiind și o explicație a fenomenului #rezist de astăzi, a valurilor de pe stadioanele de fotbal, a aplauzelor generale de la teatru, spectacole și diverse cuvântări și a violențelor ultrașilor din fotbal.


Din acest motiv am pus aici un fragment elocvent. 

Psychologie des foules – Gustave Le Bon

„Între un mare matematician și cizmarul lui poate exista o diferență profundă din punct de vedere intelectual, dar din punctul de vedere al caracterului diferența este de obicei absentă sau foarte mică.
Ori, tocmai aceste calități generale de caracter, guvernate de inconștient și pe care cei mai mulți indivizi normali ale unei rase le au aproximativ la același nivel, sunt cele care, în mulțimi, sunt puse în comun. În sufletul colectiv, abilitățile intelectuale ale indivizilor, și, prin urmare individualitatea lor, se estompează. Tocmai această punere în comun de calități obișnuite explică de ce mulțimile nu vor fi niciodată în stare să realizeze acte care necesită un grad înalt de inteligență. 

Deciziile de interes general luate de către un ansamblu de oameni distinși, dar de diferite specialități, nu sunt semnificativ mai bune decât deciziile adoptate de o reuniune a unor imbecili. Ei nu pot pune în comun, într-adevăr, decât aceste calități mediocre pe care toată lumea le posedă. În mulțimi, ceea ce se acumulează este prostia, și nu spiritul. 

Dacă indivizii dintr-o mulțime s-ar limita să partajeze doar calități comune pe care fiecare dintre ei le au, rezultatul ar fi doar o medie, și nu crearea unui nou personaj. 

Diverse cauze determină apariția acestor caractere speciale pentru mulțimile, și pe care indivizii izolați nu le posedă. Primul este acela că individul într-o mulțime dobândește, prin simplul fapt al numărului mare de persoane care o compun, un sentiment invincibil de putere, care îi permite să cedeze instinctelor care, dacă ar fi singur, și le-ar înfrâna. Va fi cu atât mai puțin înclinat să le țină în frâu întrucât acea mulțime este anonimă, și, prin urmare, iresponsabilă, sentimentul responsabilității care îi face întotdeauna reticenți pe indivizii izolați dispare în totalitate.

 Într-o mulțime, fiecare sentiment, fiecare act este contagios, până la punctul în care individul sacrifică cu ușurință interesul său personal pentru interesul colectiv. Aceasta este o aptitudine foarte contrară naturii sale, și de care omul nu este capabil decât atunci când face parte dintr-o mulțime. 

Este vorba despre starea individului ca parte a unei mulțimi psihologice. Acesta nu mai este conștient de actele sale. La el, ca și la cei hipnotizați, în timp ce anumite facultăți sunt distruse, altele pot fi aduse la un grad extrem de ridicat. Sub influența unei sugestii, se va lansa cu o impetuozitate irezistibilă spre îndeplinirea anumitor acte. Impetuozitatea este chiar mai irezistibil în mulțimi decât la subiectul hipnotizat, deoarece sugestia fiind aceeași pentru toți indivizii este exagerată devenind reciprocă. Individualitățile care în mulțime posedă o personalitate suficient de puternică pentru a rezista la sugestii sunt prea puține pentru a lupta împotriva curentului. Tot ce pot face ele este să încerce o diversiune printr-o altă sugestie. Astfel, de exemplu, un cuvânt fericit, o imagine evocată, uneori deturnează mulțimile de la cele mai sângeroase acte.

Deci, dizolvarea personalității conștiente, predominanța personalității inconștiente, orientarea prin sugestie și contagiune a sentimentelor și a ideilor în aceeași direcție, tendința de a transforma imediat în acțiune ideile avansate, sunt principalele caractere ale individului într-o mulțime. El nu mai este el însuși, el a devenit un robot care nu mai este ghidat de propria voință.

De asemenea, prin simplul fapt că face parte dintr-o mulțime organizată, un om coboară mai multe grade pe scara civilizației. 

Izolat, era probabil, un individ cultivat, în mulțime el devine un barbar, adică o persoană instinctivă. Are spontaneitate, violență, ferocitate, și, de asemenea entuziasmul și eroismul ființelor primitive. Tinde să se lase încă mai mult impresionat de cuvinte, imagini – care la fiecare dintre indivizii izolați care compun mulțimea nu ar avea niciun efect – și să acționeze contrar intereselor sale cele mai evidente și obiceiurile sale cele mai cunoscute. 

Individul într-o mulțime este un bob de nisip pe fondul altor boabe de nisip pe care vântul le suflă în voie.

Și astfel vedem jurații care dau verdicte care ar fi dezaprobate de fiecare membru al juriului în mod individual, adunări parlamentare care adoptă legi și măsuri care ar fi respinse de fiecare membru dacă ar acționa izolat. Luați separați, oamenii Convenției de la Revoluția franceză erau burghezi luminați, cu obiceiuri pașnice. Adunați în mulțimi, ei nu au ezitat să aprobe propunerile cele mai violente, pentru a trimite la ghilotină multe persoane care în mod evident erau nevinovate; și, contrar tuturor intereselor lor, să renunțe la inviolabilitatea lor și să se decimeze singuri. Individul în mulțime diferă în mod esențial de el însuși în stare izolată nu numai prin faptele sale. Înainte chiar de a-și pierde toată independența, ideile și sentimentele sale au fost transformate, iar transformarea este profundă,  până la punctul de a schimba un avar într-un risipitor, un sceptic într-un credincios, un om onest într-un criminal, un laș în erou. Renunțând la toate privilegiile sale într-un moment de entuziasm, nobilimea a votat în celebra noapte din 4 august 1789 cea ce cu siguranță nu ar fi acceptat niciunul dintre membrii săi în afara mulțimii.

Deducem din cele de mai sus că mulțimea este întotdeauna intelectual inferioară omului izolat, și că, în ceea ce privește sentimentele și acțiunile care cauzează aceste sentimente, ele pot, în funcție de circumstanțe, să fie mai bune sau mai rele. Totul depinde de modul în care este sugestionată mulțimea.”

Excerpt From: „Psihologia mulțimilor” by Nicolae Sfetcu. Scribd.

Read this book on Scribd: https://www.scribd.com/book/338917145

Istoria deformată prin lozinci liberale.

Aș avea zeci de comentarii pe baza celor două articole de mai jos, de la instituțiile de forță de tip CCR din mintea lui Lucian Isar, până la lozincile îndepărtate de tipul „noi muncim nu gândim” și „să privatizăm rapid, tot, cu 1 $” și de la desființarea școlilor profesionale fantomatice și relocarea lor în cadrul colegiilor până la veșnica lozincă cu jos comunismul, ciuma roșie și alte variante actuale ale sale, dar ce folos?!

Reflecțiile unui infatuat –

de Ion Iliescu, Oct 2016


„Regret că trebuie să folosesc această sintagmă, dar citind ceea ce scrie Lucian Isar pe site-ul său, nu se poate să nu-ți pui întrebări despre mobilul obsesiei în privința guvernatorului BNR, Mugur Isărescu,  pe care și-o cultivă și afișează cu obstinație domnul respectiv. Care, precum un copil ”silitor”, bagă degetele în ochii învățătorului, tot o fi remarcat, cât de bun ar fi el pentru postul de guvernator, după plecarea obiectului obsesiei sale. A fost remarcat, nicio grijă. Ei, și?

Cu toate astea spuse, sunt necesare câteva precizări, pentru că domnul Isar pare să nu fi trăit aceleași realități cu noi, ceilalți.

Primo: nu e existat, nu există un proiect  de țară Iliescu-Isărescu. Eu, spre deosebire de domnul Isar, nu sunt bancher, deci nu operez cu instrumente ”totalitare”. Programul de transformare structurală a economiei românești este operă colectivă. La definirea lui au participat toate forțele politice, de stânga și de dreapta, și a avut drept obiectiv aderarea la UE. Consensul de la Snagov este realizat în 1995, semnat de TOATE partidele parlamentare la 21 iunie în acel an. Acel document era însoțit de o Strategie națională de pregătire a aderării la UE. După semnarea documentului a urmat depunerea de către România, la 22 iunie 1995, la Paris , a cererii de aderare la UE. Negocierile de Aderare au început ca urmare a deciziei summit-ului UE de la Copenhaga, în 1999.

Decizia strategică a României, a națiunii române, până la urmă, a fost de integrare europeană și euro-atlantică, și nu este rezultatul unui complot Iliescu-Isărescu. Da, BNR a fost parte a grupului de experți care a elaborat strategia de pregătire a aderării. Dar alături de ea au fost și Academia Română, și Universități, și personalități ale societății civile, specialiști români și străini, experți europeni. Viziunea domnului Isar despre acest proiect este primitivă și lipsită de orice fel de substanță.

Nu și-a propus nimeni sărăcirea românilor. Am spus, și nu o dată, că aderarea va avea niște costuri. Unele erau inerente trecerii de la economia planificată la economia de piață. Altele au fost consecința proastei guvernării și a obsesiei unora de a distruge tot ce a însemnat structurile productive din economia socialistă. Iar cei precum domnul Isar au oferit ideologia justificativă acestei distrugeri, rezumată în sloganul ”Jos comunismul!”.  Ei au justificat jaful din economie, distrugerea unor mari capacități industriale, desființarea unor multe locuri de muncă de înaltă calificare și bine plătite prin la fel de primitivul ”Statul este prost administrator, să-l alungăm din economie!” L-am alungat. Acum descoperă domnul Isar că această ideologie-la conceptualizarea căreia a participat, împreună cu partidul pe care îl conduce soția sa-a generat sărăcie și disperare socială? Și este atât de laș, încât să nu-și asume, alături de ceilalți care gândesc ca el, și la un moment dat au luat deciziile care au dus la prădarea averii publice?

Sunt mici salariile? Evident, da! Dar a uitat domnul Isar cum s-au împotrivit și se împotrivesc cei pe care PNL îi susține acum la guvernare, ideii de a mări salariul minim? Să-i reamintesc eu felul în care a fost modificat Codul Muncii, și care au fost consecințele acestei modificări?

Nu știe domnul Isar că acum peste 93% din PIB ul României este format în sistemul privat? Scrie undeva în proiectele de dezvoltare durabilă,  la elaborarea cărora am participat eu și oamenii cu care am lucrat, că partea care revine salariilor în PIB trebuie să fie sub 40%, cea mai mică din UE? Poate demonstra asta? Dacă nu, este, cum spuneam, un infatuat, util unei cauze false, aceea de a justifica faptul că, urmând o ideologie vulgar neo-liberală, România a ajuns într-o fundătură? Din care nu vrea să iasă politic, și apelează la minciuna ”guvernului tehnocrat”, aducând grave atingeri funcționării democratice a societății, și agravând polarizarea economică și socială.

Urâtă a ajuns dezbaterea publică din România. ”Greaua moștenire”  ține loc de explicații pentru orice. Nu vreau să insist. Un lucru este sigur: eu, și alături de mine cei care au condus România în timpul mandatelor mele de președinte al României, am ales să construim consens în legătură cu marile obiective ale interesului național. Și așa am putut adera la UE și la NATO. Ceilalți au adoptat abordarea conflictuală. Cu rezultatele pe care le vedem acum. Dacă domnul Isar ar avea un dram de onestitate, ar recunoaște măcar asta.

PS: din articolul domnului Isar răzbate o îngrijorătoare necunoaștere a felului în care este organizată, instituțional, țara asta, și cum funcționează ea. Citez: ”Exponenții grupării Iliescu -Isărescu încă conduc instituțiile de forță ale Statului Român: Nicolae Văcăroiu, la Curtea de Conturi, Valer Dorneanu, la Curtea Constituțională, Mugur Isărescu, la BNR, Mișu Negritoiu, la ASF. Ion Iliescu este încă capabil să impună comisarul european din partea României, spre amuzamentul partenerilor strategici.”

Dacă face un ușor efort de memorie, domnul Isar ar reveni în realitatea ordinii constituționale a României, în care instituțiile de forță sunt Armata, Poliția, serviciile de informații. Și, dacă tot crede că acelea pe care le-a înșirat acolo sunt de forță, nu cumva a uitat una, extrem de iubită de întreprinzătorii și contribuabilii români, mă refer la ANAF? Sau sunt ”dușmani buni”, și dușmani răi”?

Cât privește amuzamentul ”partenerilor strategici”, nu contest, el există. Dar pe cu totul alte teme decât aceea a pretinsei mele capacități de a numi comisari europeni. Să zicem despre confuzia și despre incapacitatea noastră de a genera proiecte, ca membru al UE și al NATO. Ca atare, cu toată modestia de care sunt capabil, dacă am această capacitate, de a influența lucrurile la Bruxelles, nu crede domnul Isar că este o greșeală impardonabilă ca ea să nu fie folosită pentru binele României?”

Proiectul de țară Iliescu-Isărescu din ’90-’92 și suferința bătrânilor în 2016 – 

de Lucian Isar, PNL:


„În 2016 și 2017, se pun bazele unui nou proiect de țară pentru România.
În ultimii 26 de ani, România  a avut un singur proiect de țară, pus la punct și implementat de gruparea Iliescu-Isărescu, în perioada ’90-’92. Este același proiect de țară de care au parte și cei din Rusia și a fost implementat de Elțîn, tot în perioada ’90-’92.

Nu e de mirare că bătrânii suferă în 2016. 
  
Nu este proiectul de țară de care au avut parte cei din Polonia și Cehia, iar acest fapt explică complet și clinic captura Statului Român și diferențele de dezvoltare a respectivelor națiuni, comparativ cu România.

Exponenții grupării Iliescu -Isărescu încă conduc instituțiile de forță ale Statului Român: Nicolae Văcăroiu, la Curtea de Conturi, Valer Dorneanu, la Curtea Constituțională, Mugur Isărescu, la BNR, Mișu Negritoiu, la ASF. Ion Iliescu este încă capabil să impună comisarul european din partea României, spre amuzamentul partenerilor strategici. 
  
România este o țară bogată, ce a intrat în capitalism cu bani pe cont, dar modelul implementat și crizele administrate artificial au ținut lumea săracă, legată și tentată să greșească. 
  
Capitalismul introdus de Iliescu-Isărescu în 1990-1992 este diferit de capitalismul din Franța, Germania, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Polonia. Seamănă, pentru că este același filon, cu cel din Rusia. 
  
 Acest capitalism se schimbă în perioada 2016-2017. 
  
În 1990-1992, capitalismul introdus a presupus Legea Lustrației în Polonia, dar nu și în România. Legea Lustrației în România a fost aprobată la 22 de ani de la Revoluție și declarată neconstituțională în același an. 
  
Capitalismul introdus în Polonia presupune dreptul de proprietate clar și fără dubii, ceea ce în România nu este garantat, prin chichițe, nici după 26 de ani de la Revoluție. Capitalismul introdus în România a presupus tăierea fabricilor la fier vechi, pe când în Polonia a presupus retehnologizarea lor. 
  
În România, modelul Iliescu-Isărescu a presupus menținerea populației la lucru doar patru zile pe săptămână și să îi pensioneze înainte de limita de vreme, pentru a fi pensionari săraci, în sistemul de pensii pe bază de contributivitate. 
  
Modelul Iliescu-Isărescu a presupus menținerea salariilor reduse în sănătate și educație, pentru a facilita deprofesionalizarea și exodul și, desigur, sifonarea pe alte căi, oligarhice (ca să păstrăm denumirea asignată echivalenților din modelul Elțîn). În educație, modelul României a presupus și mici pete de culoare, de tipul desființării școlilor profesionale și inflația de diplome, pentru a fi siguri că revenirea este dificilă.

Presupun că acum e clar de ce pensionarii suferă în 2016, spre deosebire de pensionarii din Cehia sau cei din Polonia. 
  
Proiectul de Țară de la Snagov, anunțat de Iliescu în 2000, a fost doar un exercițiu de manipulare publică. Au făcut comunicarea, au justificat cheltuieli, dar nu a mai fost cazul să implementeze schimbări, deoarece puteau continua în aceeași formulă, fără alte concesii. Modelul implementat în 1990-1992 se menținea conform planului, deși unul din pioni, Virgil Măgureanu, fusese scos din dispozitiv.

Zgomotul de fond ascunde suferința bătrânilor în 2016. 
  
În noul proiect de țară care se implementează implicit în România, în perioada 2016-2017, bătrânii anului 2016 pot fi mulțumiți cel puțin pentru că:

1. revizuirea clauzelor post-privatizare le va permite să înțeleagă exact cum a fost furat efortul lor de o viață;

2. copiii și nepoții au șansa de a rămâne sau reveni în România;

3. o creștere economică sustenabilă permite dezvoltarea economiei și garantarea sustenabilității;

4.dreptul de proprietate va fi în mod real baza noului model de capitalism din România.

O țară bogată ca România are nevoie de o șansă, după ce a fost capturată timp de 26 de ani. ”

Sunt convins că Lucian Isar ne-a făcut pe unii dintre noi să zâmbim citind aceste idei lansate în oct 2016 înainte de alegeri.

Nebunia poporului român

Poporul român nu e un popor de viteji. Din contra. Poporul român ar asculta mai degrabă doine decât heavy metal. Ar lăsa pe mâine ce poate face astăzi. Poporul român are balada Miorița în ADN. La fel și teama de a ridica capul până la un punct când simte conducătorul slab.

Pentru a conduce acest popor ai nevoie de o mână de fier, de un nebun, de unul care crașnește din dinți, ferm, rău, autoritar, dictator, din astea.

Acest popor nu-l conduci cu bunăstare, cu drepturi, cu pomeni electorale. Nu, domnule Dragnea! Drepturile sunt un lux!

Poporul român era fascinat de strigătul de luptă al lui Decebal. Era îngenunchiat de teama țepelor lui Vlad Țepeș. Era supus lui Ștefan cel Mare. Poporul ăsta îl mai invocă uneori pe Antonescu. Poporul român i-a cântat ode lui Ceaușescu! De frică! Iliescu a condus două mandate prin fermitatea discursului, prin mineri și prin „măi animalule”. În epoca modernă, poporului român i-au strălucit ochii și a tresărit la vederea stăpânului Stolojan care crașnea din dinți cu gura strâmbă că trebuie restructurat! Tăiat! Desecretizat! Băsescu a condus un popor, cu privire de pirat, cu zâmbet și glume indestructibile urmate de sobrietatea anunțului de tăiere cu 25% a cam tot, a creșterii tva cu 5 și a tăierii tuturor bonusurilor și a sporurilor, cu sânge rece de călău. Nu e bine d-le chestor! Teamă! Putere! Război politic! Cătușe! Hă, hă hă! Iohannis după ce a învățat doi ani să vorbească, se pare că a învățat lecția de istorie!

L-am omis pe Constantinescu. El nu a fost conducător. Nici Boc și nici Ponta!
Așa cum pare că nu e nici Dragnea!

Poporul român nu apreciază lucrurile bune! Uită ce-i dai, ce-i faci, din ce groapă l-ai scos! Nu-l respectă decât pe cel ce îl supune! Poporul român aspiră la un Iohannis cu guvernul lui, parada lui, vila lui, avionul lui, salariul lui, strada lui și în curând cu justiția și sri-ul lui. Poporul român vrea zdrăngănit de cătușe, pușcării comuniste și multă altă distracție de orice calitate. Chiar sub formă de protest cu dirijori ieftini ca braga de tip Bot și compania.

Așa că, domnule Dragnea, învățați-vă lecția vă rog și ori strângeți lesa ori lăsați-ne că ne derutați.

PSD – Ciuma roșie, interzis! 

Termenul de ”ciumă roșie” a fost inventat de Goebbels și folosit de naziști la adresa rușilor și comuniștilor. Prin urmare este o reminiscență nazistă și este interzisă prin OUG nr.31/2002 și Legea 107/2006.


Răspândirea sau vânzarea, prin orice mijloace, ori confecţionarea de simboluri fasciste, rasiste sau xenofobe, precum şi deţinerea, în vederea răspândirii sau vânzării, a unor astfel de simboluri se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.

Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi utilizarea în public a simbolurilor fasciste, rasiste sau xenofobe.

Telenovela România 

Singura dată când SRI a fost înfrânt în aceasta țară a fost decembrie 1989.
Parlamentul e plin de hoți, parteneriatul SRI + DNA „să vină să vă ia” e corect, legile neconstituționale sunt bune așa cum sunt iar „suspiciunea rezonabilă” și „îndeplinirea defectuoasă a atributiunilor de serviciu” nu sunt instrumente de control a țării!

Telenovela românească continuă iar alegerile, parlamentul și guvernul din această țară nu contează!

img_1212-1

România 1990 – 2016

Preluat de la analizeeconomice.ro

Care au fost cei mai buni și cei mai dezastruoși prim-miniștri pentru economie, de la revoluție încoace
Topul prim-miniștrilor după creșterile sau scăderile economice

   Din 1989 și până în prezent, dacă luăm în calcul și creșterea economică prognozată pentru acest an, economia României a crescut în termeni reali cu 43,6%.

   Așa rezultă din datele preluate de la Institutul Național de Statistică și prelucrate pentru a pune în evidență evoluția reală a PIB-ului.

   Între 1989 și 2016, economia națională a trecut prin trei perioade de criză, ultima încheindu-se în 2010. Tot în aceast interval, România a înregistrat trei perioade de creștere economică. Ca număr de ani, crizele economice au totalizat 8 ani, iar perioadele de creștere economică au cumulat un număr de 19 ani, inclusiv cel curent (vezi tabelul și graficul din imagine). 

   În anii `90, România a trecut printr-o recesiune economică de tipul „w”, adică o perioadă de criză (anii 1990 – 1992), urmată de o ușoară revenire a economiei (anii 1993 – 1996) și, apoi, o nouă recesiune (1997 – 1999). 

   Există unele păreri care pun la îndoială revenirea economică din anii 1993 – 1996, categorisind-o de cele mai multe ori ca fiind o creștere „pe stoc”, adică, companiile produceau, dar nu vindeau. Trebuie spus că această acuzație vine, mai ales, din partea celor ce-au condus România în a doua perioadă de criză din anii `90. 

   Statistica oficială nu confirmă această producție „pe stoc”, tabelul de intrări-ieșiri, echilibrul de resurse și utilizări de produse din conturile naționale ne arată că producția distribuită în prețuri comparabile a crescut între 1993 -1996. 

   Cea de-a doua perioadă de criză economică a durat doar doi ani (2009 și 2010), după care economia a revenit pe creștere. Această perioadă putea fi limitată la anul 2009, dacă măsurile de tăiere a salariilor și de creștere a TVA-ului nu erau luate pe parcursul anului 2010.

   Care au fost cei mai dezastruoși prim-miniștri prin prisma crizelor economice din mandatele lor?

   Trebuie spus că, din totalul prim-miniștrilor României din 1990 încoace, am eliminat prim-miniștrii interimari. Oricum, mandatele acestora au ținut mai puțin de o lună de zile.

  Petre Roman și Theodor Stolojan sunt prim-miniștrii ale căror mandate s-au suprapus pe prima perioadă de criză din anii `90 (1990 – 1992 – vezi tabelul din imagine). N-am înțeles de unde s-a născut mitul tehnocratului Stolojan, de vreme ce, pe parcusul mandatului său (octombrie 1991 – noiembrie 1992), economia a înregistrat a doua mare scădere economică anuală din toată perioada scursă de la revoluție încoace.

   Victor Ciorbea și Radu Vasile sunt prim-miniștrii din a doua criză economică a anilor `90 (1997 – 1999). Cei doi nu mai aveau scuza șocului suferit de economie în urma trecerii de la comunism la capitalism. În plus, erau din plin susținuți de cei „15 mii de specialiști”, promiși în campania din toamna lui 1996. 

   După demiterea celor doi, ambii au dat vina pentru eșec pe „greaua moștenire” care, în cazul lui Ciorbea, era o perioadă de creștere economică, iar în cazul lui Radu Vasile, era mandatul lui Victor Ciorbea.

   Emil Boc e prim-ministrul ce s-a procopsit cu criza din anii 2009 și 2010. Și el a dat vina pe „greaua moștenire”. Și-n cazul lui, greaua moștenire însemna o perioadă de creștere economică începută în anul 2000 și terminată abrupt în 2009 (vezi tabelul și graficul din imagine). 

   Dacă e să facem un top al dezastruoșilor, Petrică Roman e pe primul loc, urmat de „tehnocratul” Stolojan. Locul trei e ocupat de Emil Boc, scăderea economică din 2009 îl recomandă pentru acest loc (a treia ca amplitudine de după revoluție). 

   Primii doi au măcar scuza că habar n-aveau cu ce se mănâncă economia de piață în primii ani de după revoluție, cel de-al treilea n-are această scuză.

   În timpul căror prim-miniștri a crescut cel mai spectaculos economia?

   Fără îndoială, cele mai mari creșteri economice anuale s-au înregistrat după anul 2000. 

   Între anii 2000 și 2008, creșterea reală a economiei a fost de 65,8%, România recuperând deceniul pierdut în anii `90, la finalul căruia economia ajunsese la 78% din valoarea înregistrată în 1989. Mandatele prim-miniștrilor Mugur Isărescu (pentru un an), Adrian Năstase și Călin Popescu Tăriceanu s-au suprapus pe această perioadă de creștere. 

   A doua creștere importantă, de peste 18%, se suprapune pe perioada 2011 – 2016, perioadă în care am avut patru prim-miniștri: Boc, Ungureanu (pentru aproape trei luni), Ponta și Cioloș. 

   Nicolae Văcăroiu, în cei patru ani cât a fost prim-ministru (1992 – 1996), a reușit o creștere economică reală de 17,3% (de la 75,1% față de PIB-ul din 1989, la cât scăzuse economia în 1992, la 88,1% din PIB-ul înregistrat în 1989, în anul 1996 – vezi tabelul din imagine). 

   Dacă e să facem un top 3 al prim-miniștrilor după creșterile economice din mandatele lor, atunci el e condus de Tăriceanu (creștere de 30,6%), urmat de Năstase (creștere de 26,9%) și e încheiat de Văcăroiu (creștere de 17,3%).

   Niciunul din cei trei nu punctează la capitolul imagine, din contră, dar realitatea cifrelor ne arată că economia a crescut cel mai mult pe parcursul mandatelor lor.